Dreptul la o copilarie fericita!

În legislaţia engleză există o serie de legi care incriminează violenţa domestică şi asigură o măsură de protecţie a victimelor, în funcţie de agresiunea suferită.
Legea familiei din anul 1996 asigură protecţia victimelor în cazurile de molestare, violenţă şi în ceea ce priveşte atribuirea folosinţei locuinţei. Această lege permite instanţei să emită două tipuri de ordine de restricţie: unul care protejează victima împotriva violenţei, iar altul care reglementează folosinţa locuinţei comune. Astfel, agresorului i se poate interzice să revină în locuinţa familiei sau i se poate impune să ocupe doar o anumită parte a imobilului ori să nu se apropie la o anumită distanţă de locuintă. Victima violenţei domestice poate obţine un asemenea ordin indiferent de drepturile pe care le are asupra locuinţei, însă dacă agresorul este proprietarul acesteia, ocupantul poate fi obligat să plătească o chirie sau să renoveze şi să întreţină imobilul. De regulă, durata pentru care se eliberează ordinul variază de la 6 luni până la un an, însă poate fi emis şi un ordin în care să nu se specifice durata, acesta trebuind respectat până la o ulterioară notificare.
Trebuie specificat că instanţa, pentru a emite ordinul, va pune în balanţă pericolul pe care l-ar avea emiterea unui astfel de ordin asupra familiei sau persoanelor care locuiesc împreună cu făptuitorul, faţă de pericolul care s-ar crea dacă nu ar fi emis ordinul. Prin aceasta, partea vătămată nu este ţinută să facă dovada fără nici o urmă de îndoială a tuturor celor relatate.
Ordinul de protecţie care se referă la violenţă îl poate obliga pe agresor să nu utilizeze violenţa sau să ameninţe cu utilizarea violenţei. Aceasta se referă atât la violenţa fizică, cât şi la ameninţări, intimidare sau hărţuire.
Ordinul poate fi emis împotriva agresorului indiferent de relaţiile stabilite între acesta şi victimă: soţ, fost soţ, concubin, fost concubin, etc. sau orice alte persoane care locuiesc sub acelaşi acoperiş.
Nerespectarea măsurilor de protecţie constituie infracţiune, iar poliţia are dreptul de a-l aresta pe făptuitor chiar şi în absenţa unui mandat.
În cazul măsurilor care privesc atribuirea locuinţei, dacă acestea au fost dispuse ca urmare a actelor de violenţă sau a ameninţărilor cu săvârşirea unor astfel de acte, instanţa poate insera o clauză care să permită poliţiei să-l aresteze pe cel care încalcă ordinul fără a mai fi nevoie de un mandat de arestare. Poliţia are obligaţia de a-l prezenta pe agresor în faţa instanţei în termen de 24 de ore de la arestarea sa. Dacă acest lucru nu este posibil, poliţia va decide dacă agresorul va fi reţinut în continuare sau dacă va fi eliberat pe cauţiune.
Legea privind protecţia împotriva hărţuirii, adoptată în anul 1997, cuprinde măsuri de protecţie atât civile cât şi penale împotriva violenţei domestice. Astfel de măsuri pot fi luate împotriva oricărei persoane care este acuzată de acte de hărţuire, chiar dacă aceasta nu locuieşte împreună cu partea vătămată sau nu a stabilit cu aceasta relaţii asemănătoare acelora de familie.
Hărţuirea a fost definită prin această lege ca fiind faptul de a speria sau a intimida semenii, cu condiţia ca astfel de fapte să se producă de cel puţin două ori. În această categorie intră şi ameninţările, telefoanele nedorite sau zgomotele excesive.
Potrivit acestei legi, instanţa îi poate interzice agresorului să comită o serie de acte pe un termen care este lăsat la aprecierea instanţei.
Legea privind locuinţa, adoptată în anul 1996, se aplică mai ales femeilor victime ale violenţei domestice. Conform acesteia, comunităţile locale au obligaţia să furnizeze o locuinţă persoanelor care nu au adăpost sau care sunt pe cale de a-şi pierde locuinţa. Aceste locuinţe se acordă pe o perioadă de doi ani, iniţial victimele locuind câteva zile într-un hotel sau azil până la verificarea dosarului şi găsirea unei locuinţe corespunzătoare.
Codul Penal nu incriminează actele de violenţă domestică printr-o infracţiune specifică. Acestea se încadrează, potrivit dreptului comun, în infracţiuni de omor, vătămare, viol, etc. Legătura dintre agresor şi victimă constituie circumstanţă agravantă, iar instanţa va ţine seama de aceasta la stabilirea pedepsei.
În cazul actelor de violenţă domestică, nu este necesară plângerea victimei pentru punerea în mişcare a urmăririi penale, aceasta putându-se face şi în urma unui denunţ venit din partea oricărei persoane care are cunoştinţă despre săvârşirea vreunei infracţiuni de violenţă domestică.
Aproape toate posturile de poliţie de pe teritoriul Angliei au departamente specializate pe violentă domestică, cât şi poliţisti care oferă suport şi informaţii victimelor violenţei domestice.