Dreptul la o copilarie fericita!

CEDO, secţia II, hotărârea Roda şi Bonfatti versus Italia, 21 noiembrie 2006, 10427/02
În cazul luării unui copil în grija statului, autorităţile au obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a asigura reunificarea familiei.
Reclamanţii sunt mama şi fratele lui S. B., iar plângerea are ca obiect plasarea acesteia în cadrul unei instituţii publice, pe motiv că este victima unor abuzuri sexuale din partea familiei din care fac parte reclamanţii.
În octombrie 1998, vara lui S. B. a susţinut în faţa unor angajaţi ai serviciilor sociale că ea, S. B. şi alţi copii au fost obiect al unor abuzuri sexuale din partea propriilor părinţi şi altor adulţi, în special din partea surorii reclamantei şi a soţului acesteia. La 6 noiembrie 1998, o instanţă pentru copii a decis să suspende autoritatea parentală a reclamantei şi a soţului său, să numească serviciul local pentru sănătate ca şi tutore al lui S. B, şi să plaseze copilul într-o structură protejată. Instanţa a considerat credibile declaraţii verişoarei lui S. B., care se coroborau cu declaraţiile altor copiii şi cu examenele medicale realizate, care confirmau existenţa unor abuzuri sexuale. Această decizie a fost pusă în executare la 12 noiembrie 1998.
În februarie 1999, două expertize medico-legale au constatat existenţa unor leziuni legate de raporturi sexuale complete, multiple şi repetate. Copilul a fost supravegheat de către un psiholog căruia i-a mărturisit în iulie 2000 că a fost maltratat de către tatăl său şi că îi era frică să revină la mama sa. Ulterior, copilul şi-a retras declaraţie. În ianuarie 2001, tribunalul pentru minori a decis ca S. B. să fie în continuare încredinţat serviciilor publice, pentru ca aceste autorităţi să o plaseze într-un mediu protejat, de preferinţă familial. Instanţa a pronunţat, de asemenea, pierderea autorităţii parentale a tatălui, precum şi menţinerea întreruperea raporturilor cu mama sa. Instanţa a mai respins o cerere a reclamantului de a-şi relua legăturile cu sora sa, pe motiv că acesta a avut împreună cu părinţii aceiaşi atitudine de negare a posibilei suferinţe a lui S. B.
Ulterior, la cererea reclamantei, instanţa a autorizat ca aceasta să îşi vadă fiica. Reclamanta a putut să îşi viziteze fiica de cinci ori în 2002 şi de şase ori în 2003. Copilul s-a arătat reticent la ideea de creşte frecvenţa acestor vizite şi a declarat în 2004 că nu vrea să se întoarcă la ea, însă preferă să o vadă o dată la fiecare două trei luni. Între timp, în decembrie 2002, S. B. a fost plasată într-o familie de sprijin.
La ora actuală reclamanta continuă să îşi vadă fiica în prezenţa asistenţilor sociale. Reclamantul a cerut ca sora sa să îi fie încredinţată şi să îşi reia legăturile cu aceasta. În mai 2006, o instanţă a respins prima cerere şi a cerut serviciilor sociale să evalueze dacă reluarea contactelor lui S. B. cu fratele său sunt în interesul acesteia. În raport de abuzurile sexuale, tatăl lui S. B. şi alte 17 persoane, între care şi sora şi cumnatul reclamantei, au fost condamnate în iunie 2000 pentru abuz sexual asupra unui minor. Totuşi, în apel, tatăl lui S. B. a fost achitat. În noiembrie 2002, Curtea de Casaţie a confirmat această soluţie.
Art. 8. Viaţă familială. Curtea a notat plasarea lui S. B. constituie o ingerinţă licită în viaţa de familie a reclamanţilor, ce viza un scop legitim, anume protejarea drepturilor minorei.
În ceea ce priveşte trecerea lui S. B. în grija statului, Curtea a considerat că aceste măsuri pot fi considerate ca necesare într-o societate democratică pentru protejarea sănătăţii şi drepturilor copilului . Complexitatea acestui dosar, în care au fost acuzaţi mai mulţi membrii ai familiei şi apropiaţi ai acestora putea să conducă, în mod rezonabil autorităţile la concluzia că menţinerea lui S. B. în căminul familial i-ar putea aduce prejudicii. De aceea, art. 8 nu a fost violat sub acest aspect.
În ceea ce priveşte absenţa unor contacte între S. B., mama sa şi fratele său, Curtea a amintit că orice trecere în grija statului a unui copil trebuie considerată, în principiu, o măsură temporală, iar autorităţile trebuie să ia măsurile necesare pentru a încerca reunirea familiei. Chiar dacă toate deciziile autorităţilor judiciare au fost adoptate după o lungă reflexie şi după realizarea mai multor expertize, Curtea nu poate neglija faptul că trecerea timpului până la reînceperea contactelor între S. B. şi mama sa nu a favorizat reunirea familiei. Chiar ţinând cont de reticenţa lui S. B., care se opunea unor contacte mai frecvente cu mama sa, trebuie concluzionat că măsurile luate pentru a păstra un just echilibru între interesele mamei şi ale fiicei sale nu au fost suficiente. În consecinţă, Curtea a considerat că art. 8 a fost violat din cauza întreruperii prelungite a raporturilor între reclamantă şi fiica sa, precum şi din cauza organizării defectuoase a întâlnirilor ulterioare.
Legislatie relevantă: art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.