Majoritatea victimelor vorbesc despre experiente petrecute in urma cu cateva luni sau mai demult.
•25% dintre victime vorbesc despre evenimente petrecute in saptamana anchetei;
•in 80% din cazuri au fost de fata copiii victimelor iar in 70% din cazuri au fost de fata si/sau rude, prieteni sau cunostinte;
•ca raspuns, 7% nu au reactionat, 27% au ripostat verbal, 13% au fugit, 20% au incercat sa discute despre eveniment si 33% s-au aparat;
•60% au vorbit cu cineva despre ce li se intampla si anume:
-cu rude de gen feminin: mama, soacra, sora, cumnata
-cu vecine, colege de servici, prietene
-cu partenerul au vorbit doar 15%
-cazuri izolate discuta cu rude de gen masculin
•nu vorbesc cu nimeni pentru ca nu au cu cine sau sunt “probleme personale”
•pentru mai mult de jumatate din ele a sarit cineva in ajutor, o persoana care a discutat cu agresorul, iar pentru 40% nu a sarit nimeni sa le ajute;
•80% dintre victime au apelat la politie pentru a depune plangeri iar 10% au fost foarte multumite de modul in care politia a tratat cazul, 20% au fost multumite, 30% au fost nemultumite si 40% foarte nemultumite;
•toate femeile victime din lotul nostru de subiecti au apelat la alte institutii decat politia: 60% au apelat la ONG “Sensiblu”, 20% ONG “Polimed” si 10% “Centrul pilot de asistenta si protectie a victimelor violentei in familie” din cadrul policlinicii Titan.
Femeile suporta violenta psihologica mai ales in perioada de casatorie, cand sunt deja adulte, au retele sociale pe care se pot baza, persoane in care au incredere suficienta incat sa li se destainuie si care, la nevoie, le pot ajuta.
In cazul violentei psihologice, apelul pentru sprijin la institutii si organizatii este franat din motive ca: “nu am considerat necesar”, “nu am vrut sa-i fac rau” (agresorului), de rusine, de frica sau pentru ca impartasesc credinta ca “politia nu face nimic, nu se implica”. Cat despre celelalte institutii, acestea sunt putin cunoscute si nu reprezinta o posibila solutie de rezolvare a situatiei de violenta.