Dreptul la o copilarie fericita!

Premisele reformei în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului România a ratificat încă din anul 1990 Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, dar, până la adoptarea pachetului legislativ în anul 2004, nu a existat cadrul legal comprehensiv şi nici mecanismele concrete de verificare a implementării acesteia şi monitorizare a drepturilor copilului. Totodată, nu s-a nominalizat clar o instituţie centrală care să deţină un mandat puternic în acest scop, reforma concentrându-se pe un singur drept, respectiv protecţia specială. Referitor la acest ultim aspect, Rapoartele Comisiei Europene au arătat că “România a înregistrat progrese semnificative în domeniul protecţiei copilului” în ultimii ani şi de aceea Strategia propune şi continuarea reformei protecţiei speciale, punând accent pe diversificarea şi creşterea calităţii serviciilor de prevenire şi a celor de protecţie a copilului separat de părinţi. Având în vedere că drepturile copilului au rămas în fapt într-un con de umbră şi luând în considerare cu maximă responsabilitate recomandările Naţiunilor Unite pentru realizarea unei monitorizări a drepturilor copilului prin întărirea capacităţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului în acest sens, s-a considerat că este momentul oportun pentru începerea unei reforme reale în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului. În fapt, este prima strategie care se adresează tuturor drepturilor copilului. De altfel, şi în cazul dreptului la protecţie specială, până în anul 1997, găsirea soluţiilor potrivite pentru problemele copiilor «abandonaţi în instituţii» moştenite de România de la guvernarea anterioară anului 1990 a fost lentă, datorită multiplelor lacune ale societăţii în ansamblul ei, aflată în perioadă de tranziţie: centralismul, legislaţie neadecvată în raport cu nevoile reale ale copilului şi familiei, lipsa personalului cu pregătire în domeniul asistenţei sociale, lipsa serviciilor sociale, practicile greşite de exercitare a autorităţii adultului faţă de copil, insuficienţa informaţiilor privind efectul separării timpurii a copilului de familia sa etc. De la crearea sistemului de protecţie a copilului, în perioada 1997-2004, s-au produs schimbări semnificative ale condiţiilor oferite de instituţii, respectiv s-au restructurat centrele de plasament organizate după principii învechite, s-au închis marea majoritate a instituţiilor mai mari de 150 de locuri 196 de instituţii, s-au dezvoltat servicii noi, de tip familial, s-au format profesionişti în meseriile proprii îngrijirii copilului, s-au adoptat standarde minime obligatorii pentru cea mai mare parte a serviciile existente etc.
Campaniile naţionale şi locale privind situaţia copilului instituţionalizat au avut rezultate pozitive atât în ceea ce priveşte sensibilizarea populaţiei, cât şi conştientizarea ei că toţi copiii au nevoie de protecţia adulţilor pentru a-şi exercita drepturile şi libertăţile lor civile.
Un rol important în ameliorarea sistemului din România l-au avut şi îl au organizaţiile neguvernamentale, care au creat, pilotat şi transferat servicii către autorităţile administraţiei publice locale, alături de importul de expertiză "know-how", programe de profesionalizare a resurselor umane, implicare a comunităţii etc. Totodată, au contribuit la cristalizarea sistemului de protecţie a copilului, prin structuri înfiinţate prin proiecte pilot, care, ulterior, au devenit direcţiile pentru protecţia copilului. De la înfiinţarea sistemului, organizaţiile neguvernamentale şi-au perfecţionat metodele de dialog cu autorităţile centrale şi locale, precum şi metodologiile de implementare, în parteneriat, a strategiilor în domeniu. La sfârşitul acestei perioade s-a constatat că oferta de servicii primare, la nivel comunitar, este practic inexistentă conform legii, acestea trebuiau să se dezvolte în cadrul sistemului de asistenţă socială, reţeaua de servicii specializate este încă insuficientă, iar capacitatea instituţiilor responsabile este redusă în ceea ce priveşte intervenţia în situaţia încălcării drepturilor copilului. Anul 2004 este caracterizat de o schimbare radicală de atitudine, reflectată în intensificarea cooperării dintre sectoare şi a coordonării eforturilor în ameliorarea situaţiei copilului în România, şi semnifică o maturizare a societăţii româneşti, în ansamblul ei, la acest fapt contribuind din plin şi considerarea problematicii copiilor ca fiind de interes naţional, în a cărei rezolvare trebuie implicate toate persoanele fizice sau juridice care au într-adevăr ceva de spus, dar mai ales de făcut. Familia rămâne structura aptă şi responsabilă să servească cel mai bine la creşterea şi educarea copilului şi a transmiterii valorilor tradiţionale şi culturale. Atitudinea flexibilă, mobilitatea şi disponibilitatea noilor structuri centrale şi locale de a adapta permanent programele la dinamica nevoilor societăţii româneşti explică progresele înregistrate în acest domeniu, odată cu elaborarea şi trecerea rapidă la aplicarea în practică a strategiilor guvernamentale. Legislaţia actuală privind promovarea şi protecţia drepturilor copilului, care se aplică începând cu anul 2005, a valorificat experienţa etapelor de reformă anterioare şi aduce elemente noi care ne apropie de practicile ţărilor dezvoltate şi, totodată, răspunde unor fenomene care au căpătat amploare în ultimii ani: diverse forme de exploatare a copilului, cu precădere exploatarea prin muncă şi exploatarea sexuală în scop comercial, traficul de copii, migraţia ilegală, copiii refugiaţi, etc. Astfel, se face trecerea de la un sistem axat pe protecţia copilului în dificultate la un sistem care vizează promovarea şi respectarea drepturilor tuturor copiilor. Pachetul legislativ din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, adoptat de Parlamentul României în iunie 2004, cuprinde: Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 274/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român pentru Adopţii, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 275/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi Adopţie. Printre actele juridice internaţionale care au stat la baza elaborării legislaţiei româneşti în domeniu, inclusiv a Strategiei prezente, se numără, printre altele, următoarele:
-  Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, ratificată prin Legea nr. 30/1994;
-  Carta socială europeană revizuită, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1995, ratificată prin Legea nr. 74/1999;
-  Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată;
-  Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă, semnat la New York la 5 septembrie 2000, ratificată prin Legea nr. 470/2001;
-  Convenţia Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe umane, adoptată la 3 mai 2005, deschisă spre semnare şi semnată de România la Varşovia, la 15 mai 2005, ratificată prin Legea nr. 300/2005;
-  Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 5 noiembrie 1997, ratificată prin Legea nr. 395/2002;
-  Convenţia de la Haga  din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, ratificată prin Legea nr. 100/1992.
- Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de încredinţare a copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor, adoptată la Luxembourg la 20 mai 1980, ratificată prin Legea nr. 216/2003;
-  Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor şi acţiunea imediată în
vederea eliminării lor, adoptată la cea de-a 87-a sesiune a Conferinţei Generale a Organizaţiei Internaţionale a Muncii la Geneva la 17 iunie 1999, ratificată prin Legea nr. 203/2000;
-  Memorandumul de înţelegere dintre Guvernul României şi Organizaţia Internaţională a Muncii privind eliminarea muncii copilului, semnat la Geneva la 18 iunie 2002, aprobat prin Hotărârea nr. 1156/2002;
-  Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 105/1957 privind abolirea muncii forţate, ratificată prin Legea nr. 140/1998;
-  Convenţii ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, ratificate prin Decretul nr. 83/1975;
-  Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, a Protocolului privind prevenirea, reprimarea şi pedepsirea traficului de persoane, în special al femeilor şi copiilor, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, precum şi a Protocolului împotriva traficului ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adoptate la New York la 15 noiembrie 2000, ratificată prin Legea nr. 565/2002;
-  Recomandarea nr. 19/2006 a Consiliului de Miniştri a Consiliului Europei către statele membre, referitoare la politicile care vizează susţinerea parentalităţii pozitive;
-  Recomandarea nr. 5/2005 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind drepturile copiilor instituţionalizaţi;
-  Recomandarea nr. 1286/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind o strategie europeană pentru copii;
-  Rezoluţia nr.97/1996 Consiliului Europei şi a reprezentanţilor guvernelor ţărilor membre în cadrul Consiliului privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap;
-  Regulile standard ale ONU privind egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap adoptată cu ocazia celei de a 48-a sesiuni din 20 decembrie 1993
(Rezoluţia 48/96).     

 Prezenta Strategie cuprinde obiectivele prioritare care garantează ameliorarea situaţiei copiilor din sistemul de protecţie specială, accelerarea dezvoltării serviciilor comunitare, tratamentul corect şi echitabil al tuturor copiilor în societatea noastră, în exercitarea drepturilor de către copii.
Punctul de noutate al acestei Strategii este promovarea abordării participative şi multisectoriale a problematicii copilului în România, facilitând respectarea interesului superior al copilului în toate domeniile.

Situaţia prezentă
Conform ultimelor date statistice, la 1 iulie 2005 în România erau 4.403.545 copii cu vârste cuprinse între 0-18 ani (sursa: Anuarul Statistic 2006), dintre care 51,21% băieţi şi 48,79% fete.
Informaţiile şi datele statistice care vor fi menţionate în continuare sunt furnizate de diferitele instituţii centrale, în funcţie de modalităţile proprii de monitorizare, motiv pentru care nu a putut fi ales un moment unic de raportare şi ocazie, totodată, cu care s-a constatat, că nu există corelare între acestea. Mai mult, nu există nici corelare cu prevederile Convenţiei ONU privind drepturile copilului.
Singurele ocazii în care autoritatea centrală din domeniul protecţiei copilului a centralizat informaţiile existente la nivel naţional privind toate drepturile copilului au fost cele două rapoarte de ţară referitoare la implementarea Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului, conform prevederilor art. 44: primul în anul 1993 şi al doilea în anul 1999.
În lipsa unei autorităţi care să monitorizeze drepturile copilului, datele din celelalte domenii, cu excepţia protecţiei speciale a copilului, aşa cum sunt ele solicitate de Organizaţia Naţiunilor Unite în primul rând, dar şi pentru fundamentarea politicilor în acest domeniu, nu sunt sintetizate şi nu sunt disponibile în mod periodic. Mai mult, lipsa unui mecanism unitar şi coerent de monitorizare, inclusiv utilizarea unui limbaj şi a unor concepte care nu au acelaşi înţeles pentru toţi interlocutorii implicaţi în monitorizarea drepturilor copilului, conduc la existenţa unor informaţii contradictorii.
Prezenta Strategie promovează reglementarea acestui aspect, inclusiv schimbarea unora dintre procedurile actuale care nu sunt în acord cu Convenţia mai sus menţionată. De exemplu, utilizarea de către Institutul Naţional de Statistică a grupelor de vârstă relevante pentru analiza unor drepturi ale acestora: se utilizează grupa de vârstă 15-19 ani, ignorându-se faptul că vârsta până la care o persoană este considerată copil în Convenţie, precum şi vârsta legală a majoratului în România este cea de 18 ani.

Mai jos sunt redate câteva din informaţiile puse la dispoziţie de către instituţiile responsabile pe diferite arii în care se implementează drepturi ale copilului:
a) Dreptul copiilor la educaţie este garantat de Constituţia României. Accesul la învăţământul primar şi gimnazial este prevăzut de legea învăţământului şi este gratuit pentru toţi copiii din România. Cu toate că familiile sunt scutite de taxe şcolare pentru învăţământul obligatoriu, există însă o serie de cheltuieli obligatorii, legate de procesul de învăţământ, pe care nu toate familiile le pot acoperi, de exemplu:
- uniforme (pentru clasele I-IV sau la solicitarea unităţii de învăţământ), rechizite (inclusiv condiţionarea achiziţionării altor manuale alternative decât cele puse la dispoziţie de unitatea de învăţământ şi preţul mult prea mare al unora dintre acestea), transport etc. Totodată, există deficienţe în a susţine participarea elevilor din mediul rural la învăţământul secundar şi superior prin diferite programe sociale. Încă trebuie promovată o participare şcolară, la parametri normali, a copiilor din comunităţile de rromi şi de oferirea unei educaţii de calitate.
Pentru copiii şcolari care au dificultăţi în exercitarea dreptului la educaţie, mai ales a celor din mediu rural, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a dezvoltat programe naţionale pentru facilitarea accesului în şcoli, constând în asigurarea gratuităţii pentru transport şi oferirea de hrană şi rechizite. În anul 2004, au beneficiat de acest tip de suport 2.424.874 de copii, iar 380 de copii au fost sprijiniţi pentru continuarea educaţiei. Cu toate acestea, statisticile Ministerului Educaţiei şi Cercetării arată că 31.284 de copii au abandonat şcoala în cursul anului 2004, iar 13.787 de copii din totalul populaţiei de vârstă şcolară nu au fost şcolarizaţi la împlinirea vârstei de 7 ani.
Aceleaşi statistici arată că, în România, funcţionează un număr de 2.633 şcoli cu predare (şi) în limba minorităţilor naţionale: 1.963 limba maghiară, 404 limba rromani, 166 limba germană, 35 limba slovacă, 32 limba sârbă, 10 limba ucraineană, 8 limba cehă, 7 limba croată, 3 limba turcă, 1 limba tătară.
Educaţia timpurie reprezintă un domeniu-cheie în ceea ce priveşte incluziunea socială şi dezvoltarea umană, contribuind semnificativ la reducerea ratei abandonului.
Părinţii sunt principalii responsabili de educaţia timpurie a copilului, însă există încă o lipsă relativ acută de educare parentală a părinţilor şi derularea de programe de educare timpurie în sistemul formal.                                                                                                                                                                                        b) Dreptul la sănătate este recunoscut de legislaţia în vigoare, toţi copiii până la vârsta de 18 ani având calitatea de asigurat fără plata contribuţiei în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate. Această calitate le conferă dreptul de a beneficia de asistenţă medicală profilactică şi curativă în condiţiile prevederilor actelor normative care reglementează materia asigurărilor sociale de sănătate. Conform datelor Ministerului Sănătăţii Publice (sursa fiind Casa Naţională de Asigurări de Sănătate) din anul 2004, circa 5 milioane de copii sunt înscrişi la medicul de familie, din care cca. 40.000 provin din sistemul de protecţie a copilului. Discrepanţa dintre datele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi ale Institutului Naţional de Statistică provine, în principal, din utilizarea grupei de vârstă 15-19 ani. Totodată, Ministerul Sănătăţii Publice derulează un program naţional pentru asistenţa medicală comunitară, în vederea acoperirii zonelor în care lipsesc medicii de familie, dar şi pentru a reduce ponderea deceselor la domiciliu a copiilor din mediul rural (82,9% în rural faţă de 17,1% în urban, conform rezultatelor studiului UNICEF efectuat în anul 2002).
Ultimii ani au adus în atenţia opiniei publice problema procurării medicamentelor gratuite şi compensate, situaţie care afectează în egală măsură populaţia de copii şi cea de adulţi şi vârstnici, precum şi copiii aflaţi în evidenţa sistemului de protecţie.
Totodată, continuă să existe probleme legate de procurarea protezelor şi ortezelor pentru copiii cu dizabilităţi, precum şi de plata unor operaţii complexe în ţară şi în străinătate.
c) Având în vedere că odihna şi socializarea reprezintă drepturi fundamentale ale copiilor, în cursul anului 2004 numărul de copii aflaţi în evidenţa sistemului de protecţie, care au fost beneficiari ai taberelor şcolare a fost 12.639, iar prin intermediul Agenţiei Naţionale a Taberelor au beneficiat 175 de copii. Din datele statistice furnizate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării reiese faptul că, din totalul populaţiei şcolare de 3.056.549, numai 287.608 au frecventat activităţile palatelor şi cluburilor copiilor în anul 2004. În relaţie cu dreptul la odihnă se pune deseori şi problema încărcăturii programelor şcolare şi a temelor pentru acasă.
d) Dreptul copilului la protecţie împotriva violenţei, abuzului, neglijării şi exploatării, inclusiv, abuz şi exploatarea sexuală, exploatare economică şi forme grave de muncă a copilului, folosirea ilicită şi traficul de stupefiante şi substanţe psihotrope, răpirea, vânzarea şi traficul de copii (art.19, 32, 33, 34, 35 şi 36 din Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturilor copilului). Preocupările statelor pentru combaterea acestuia au căpătat amploare în ultimii ani, iar în continuare sunt redate câteva din eforturile realizate în România:
- Conform studiului naţional realizat de Institutul Naţional de Statistică în anul 2000, cu finanţare din partea Organizaţiei Internaţionale a Muncii, un număr de circa 40.000 de copii sunt exploataţi prin muncă (conform declaraţiilor adulţilor);
- În evidenţele Ministerului Administraţiei şi Internelor pe anul 2004 figurează un număr de 1.344 de copii care au fost victimele infracţiunilor la viaţa sexuală, iar 3.681 copii au fost victime ale diferitelor tipuri de infracţiuni.
- În primele 6 luni ale anului 2005, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului a primit 660 de sesizări pentru repatrierea copiilor aflaţi pe teritoriul altor state, din care 352 de copii au fost deja repatriaţi;
- Conform Legii nr.272/2004, toate Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi  Protecţia Copilului trebuie să-şi înfiinţeze telefonul copilului pentru sesizarea cazurilor de abuz, neglijare şi exploatare a copilului. În anul 2001 erau deja înfiinţate 27 de astfel de linii telefonice, marea majoritate având numărul 983 şi doar 9 dintre ele având caracter permanent. Până în prezent s-au realizat 39 de linii telefonice create cu acest scop, din care 34 au caracter permanent.
Numărul sesizărilor de abuz şi neglijare în perioada ianuarie – aprilie 2005 a fost de 1.766, din care s-au dispus măsuri de protecţie specială pentru 504 dintre acestea.
e) Dreptul la protecţie împotriva torturii şi tratamentelor crude, inumane sau degradante pentru copiii care săvârşesc fapte penale, precum şi dreptul la protecţie al copiilor privaţi de libertate. Referitor la copiii delincvenţi, în evidenţele Ministerului Administraţiei şi Internelor pe anul 2004 s-a înregistrat un număr de 1.318 de copii care au comis infracţiuni la viaţa sexuală, 754 copii care au săvârşit acte de tâlhărie şi 11.095 copii care au săvârşit acte de furt. Conform evidenţelor Ministerului de Justiţie, în cadrul sistemului penitenciar existau 1.197 de copii, din care doar 352 se aflau în centre de reeducare şi penitenciare pentru minori şi tineri (acestea fiind în număr de 5 din totalul de 59 de unităţi din cadrul sistemului penitenciar). Totodată, un număr de 10.376 de copii au beneficiat de serviciile de probaţiune.
f) Reglementarea dreptului la identitate în legislaţia românească a presupus şi presupune în continuare intervenţia unor multipli factori şi modificarea unor acte normative din diferite domenii (actele de stare civilă, evidenţă, domiciliu, reşedinţă şi actele de identitate, protecţia şi promovarea drepturilor copilului); exemple de aspecte care trebuie să fie reglementate: stabilirea unei identităţi provizorii pentru copilul părăsit/găsit/fără identitate, monitorizarea copiilor fără identitate reveniţi în familie direct din unităţile sanitare. De altfel, în prezent nu este cunoscută amploarea problemei referitoare la copiii fără identitate astfel încât să se poată lua măsurile necesare pentru respectarea acestui drept. Datele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului arată că circa 130 de copii părăsiţi în maternităţi şi secţii de pediatrie în prima jumătate a anului 2005 nu aveau identitate.
g) Dreptul copilului de a nu fi separat de părinţi decât în situaţiile în care separarea este în interesul superior al acestuia. Din populaţia totală de copii, aproximativ 2% erau beneficiari ai serviciilor sociale din cadrul sistemului de asistenţă socială şi protecţia copilului, la data de 31 decembrie 2006, după cum urmează: 18.140 copii beneficiau de servicii de prevenire a separării de părinţi, 23.847 copii beneficiau de protecţie specială în familia extinsă, 26.105 copii beneficiau de îngrijire în centre de plasament publice şi private şi 24.024 copii beneficiau de protecţie specială în familii substitutive (asistenţi maternali, alte persoane/familii şi familii potenţial adoptatoare).

Analiza datelor statistice din protecţia copilului arată că, în perioada 2000 - 2006, numărul copiilor protejaţi în centrele de plasament publice a scăzut de la 53.335 la 21.198, iar numărul copiilor protejaţi la asistenţi maternali a crescut de la 5.157 la 19.809. În ceea ce priveşte serviciile de protecţie specială a copiilor separaţi de părinţi, la sfârşitul anului 2006, funcţionau 1.140 centre de plasament publice şi 405 centre de plasament private. Centrele de plasament publice cuprindeau: 467 apartamente, 361 căsuţe de tip familial, 132 instituţii modulate şi 180 instituţii organizate clasic. Referitor la această ultimă categorie, 30 de instituţii aveau peste 100 de copii, din care 22 sunt foste internate ale şcolilor speciale, 6 protejează încă peste 150 de copii (instituţii aflate în judeţele, Iaşi, Vâlcea,) şi 2 dintre ele au peste 200 de copii – limita maximă înregistrată fiind 282 (instituţii aflate în judeţul Iaşi).
Închiderea instituţiilor de tip clasic şi sprijinirea copiilor pentru a fi menţinuţi în îngrijirea propriilor familii au fost susţinute de crearea, dezvoltarea şi diversificarea serviciilor alternative, un accent deosebit punându-se pe serviciile comunitare. Astfel, la sfârşitul anului 2006, funcţionau 578 servicii alternative: 60 centre maternale, 99 centre de zi, 47 servicii de asistenţă şi sprijin pentru tinerii care provin din centrele de plasament, 59 centre de consiliere şi sprijin pentru părinţi, 43 servicii de prevenire a abandonului în perioada preconceptivă şi servicii de monitorizare, asistenţă şi sprijin al femeii gravide predispusă la abandonul copilului, 38 centre de pregătire şi sprijinire a reintegrării şi integrării copilului în familie, 90 centre de îngrijire de zi şi recuperare a copilului cu handicap, 20 servicii de orientare, supraveghere şi sprijinire a reintegrării sociale a copilului delincvent, 8 centre de asistenţă şi sprijin pentru readaptarea psihologică a copilului cu probleme psihosociale, 11 servicii pentru sprijinirea copilului în exercitarea drepturilor sale, inclusiv a dreptului la exprimarea liberă a opiniei, 35 servicii pentru copiii străzii, 44 centre de consiliere şi sprijin pentru copilul maltratat, abuzat, neglijat, inclusiv victimă a violenţei în familie şi 24 alte servicii.
La sfârşitul lunii decembrie 2006, se înregistra un număr de 6.492 de tineri cu vârsta de peste 18 ani protejaţi în centrele de plasament, în condiţiile legii, şi un număr de 15.417 de copii cu vârsta cuprinsă între 14-17 ani protejaţi în centrele de plasament.
Noua lege permite ocrotirea tinerilor peste 18 ani în sistemul de protecţie specială, indiferent dacă îşi continuă studiile sau nu, pentru o perioadă de 2 ani. În cursul anului 2004, 384 de tineri provenind din centrele de plasament au beneficiat de consiliere gratuită, din partea agenţiilor judeţene pentru ocuparea forţei de muncă, în vederea căutării unui loc de muncă. În consecinţă, adolescenţii şi tinerii din sistemul de protecţie specială, mai ales cei din serviciile rezidenţiale, constituie un grup care necesită în continuare o atenţie sporită, cu precădere în ceea ce priveşte dezvoltarea şi întărirea colaborării inter-instituţionale pentru integrarea lor socio-profesională.
În cursul anului 2006, situaţia copiilor părăsiţi în unităţile sanitare raportată de direcţiile pentru protecţia copilului se prezenta astfel: 2.216 copii au fost înregistraţi ca fiind părăsiţi în maternităţi şi secţii de pediatrie, din care, în acelaşi an, 591 au fost reintegraţi în familie, 1.051 au fost plasaţi în familii substitutive şi 117 au fost protejaţi în centre de plasament publice şi private. Potrivit datelor Ministerului Sănătăţii Publice la data de 1 noiembrie 2005, în conformitate cu prevederile Legii nr.272/2004, în unităţile sanitare publice care aveau în structură secţii/compartimente de nou născuţi şi/sau de pediatrie, erau angajaţi 60 asistenţi sociali iar în 225 de situaţii, erau desemnate persoane cu atribuţii în domeniul social.
În prezent, datorită integrării politicilor de protecţie a copilului în cadrul politicilor familiale şi de asistenţă socială, situaţie reflectată în noua legislaţie şi în structurile administrative, planul de servicii/planul individualizat de protecţie prevede atât serviciile necesare copilului şi familiei sale, cât şi prestaţiile legale de care familia cu copii poate să beneficieze. Acestea din urmă constau, în principal, în alocaţia pentru copiii nou născuţi, alocaţia de stat, alocaţia familială complementară, alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală, alocaţia de plasament a copilului din sistemul de protecţie specială, indemnizaţia de creştere a copilului sub 2 ani. Încă există copii care nu beneficiază de aceste drepturi, deoarece părinţii lor nu le solicită pentru că nu le cunosc.
h) Dreptul copiiilor cu handicap fizic şi mental de a beneficia de condiţii de viaţă normale şi decente care să le garanteze demnitatea, să le favorizeze autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii.
În vederea asigurării premiselor exercitării acestui drept în condiţii optime, autorităţile competente au luat o serie de măsuri menite să pună în practică, de o manieră efectivă, legislaţia specifică în acest domeniu.
Astfel, la sfârşitul anului 2005, din totalul de 66.674 copii încadraţi într-un grad de handicap aflaţi în evidenţa serviciilor de evaluare complexă din cadrul direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului: 26.485 au beneficiat de asistenţi personali, 57.002 aveau elaborate planuri de servicii personalizate, 10.001 au beneficiat de servicii alternative (centre de zi, recuperare/reabilitare şi consiliere),20.082 au frecventat o formă de învăţământ (din care 5.968 au fost integraţi în învăţământul de masă şi 1.709 au urmat învăţământ la domiciliu; numărul profesorilor de sprijin, conform statisticilor Ministerului Educaţiei şi Cercetării, fiind de 386), 6.809 au beneficiat de protecţie specială în centre de plasament publice şi private, 2.913 au beneficiat de îngrijire la asistenţi maternali. Datele Ministerului Educaţiei şi Cercetării arată că 27.945 de copii au frecventat o formă de învăţământ special, din care 14.179 au fost integraţi în învăţământul de masă cu servicii de sprijin, 871 au urmat învăţământ la domiciliu, iar ceilalţi au beneficiat de un regim egal cu copiii din sistemul de învăţământ obişnuit. După cum se observă, până în prezent nu s-a realizat o corelare între datele din sistemul de protecţie cu cele din sistemul educaţional.
Pe primul trimestru al anului 2006, din numărul total de 3.383 de copii infectaţi HIV/bolnavi SIDA aflaţi în evidenţa serviciilor de evaluare complexă: 2.673 au fost îngrijiţi în propria familie, 57 au beneficiat de îngrijire la asistenţi maternali, 513 au beneficiat de protecţie specială în servicii rezidenţiale publice şi private, 1.657 au frecventat o formă de învăţământ – 342 în învăţământul special, din care 109 acordat în cadrul serviciilor rezidenţiale şi 1.315 în învăţământul de masă, din care 87 acordat în servicii rezidenţiale, 3.192 au beneficiat de tratament antiretroviral.
Conform datelor statistice ale Comisiei Naţionale de Luptă Anti-SIDA, în care cazurile sunt grupate pe copii (0-14 ani) şi adulţi (peste 14 ani), la 31 decembrie 2006:
- total cazuri bolnavi SIDA (cumulativ din anul de diagnostic 1985): 10.264 cazuri, din care 7.384 cazuri copii, 2.880 cazuri adulţi, 183 de copii şi adulţi pierduţi din evidenţă SIDA, 3.766 decese copii şi 1.022 decese adulţi;
- total cazuri infectaţi HIV (cumulativ din anul de diagnostic 1985): 6.613 cazuri, din care 4.488 cazuri copii, 2.125 cazuri adulţi şi 384 de cazuri copii şi adulţi pierduţi din evidenţă infectaţi HIV.

Până în prezent nu s-a realizat o corelare între datele din sistemul de protecţie cu cele din sistemul de sănătate. Mai mult, contrar Convenţiei ONU, copiii cu vârsta peste 14 ani intră în raportările pentru adulţi.
În concluzie, Strategia prezentă va acoperi un domeniu pentru care România s-a angajat în urmă cu 15 ani, dar nu s-a realizat complet până în prezent. Implementarea Strategiei, inclusiv întărirea capacităţii instituţionale a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului – la recomandarea expresă a Organizaţiei Naţiunilor Unite – va conduce la cunoaşterea amplorii încălcării drepturilor copilului în societatea românească, monitorizarea  respectării acestora şi măsuri concrete legislative şi administrative în vederea promovării şi respectării lor atât de către familie şi persoane fizice, cât şi de către instituţii şi autorităţi.